Cioran

DESPRE ZĂDĂRNICIE

Ideea zădărniciei universale - mai primejdioasă decaît toate flagelurile - s-a degradat în evidenţă : toţi o admit şi nimeni nu i se conformează. Spaima de un adevăr ultim a fost domesticită ; fiindcă a devenit refren, oamenii nu se mai gîndesc la ea, căci au învăţat pe dinafară un lucru care, fie şi numai întrevăzut, ar trebui să-i împingă înspre abis sau mîntuire.

Oamenii spun : " totul trece "- dar cîţi pricep înţelesul acestei înspăimîntătoare banalităţi ?

Nu putem renunţa la nimic ; şi totuşi evidenţele zădărniciei sunt la îndemîna noastră. Bolnavi de speranţă, aşteptăm întruna ; iar viaţa nu e decît aşteptarea devenită ipostază.

A existat vreodată orgoliu învins de evidenţa irealităţii noastre ? Şi cine a fost îndeajuns de îndrăzneţ pentru a nu mai face nimic, de vreme ce oricare faptă e ridicolă în raport cu infinitul ?

Toate adevărurile sunt împotriva noastră. Dar continuăm să trăim, pentru că le acceptăm în ele însele, pentru că refuzăm să tragem consecinţele.

Creator de valori, omul este fiinţa delirantă prin excelenţă, pradă credinţei că există ceva, deşi e de ajuns să-şi ţină răsuflarea : totul se opreşte ; să-şi suspende emoţiile : nimic nu mai freamătă ; să-şi suprime capriciile : totul devine searbăd.

De fapt nu există nici o taină : existaă rituri şi fioruri. Vălurile o dată ridicate, nu puteau dezvălui nimic altceva decît abisuri lipsite de orice consecinţă.

Dacă am avea simţul corect al poziţiei noastre în lume, dacă a compara ar fi inseparabil de a trăi, revelaţia prezenţei noastre infime ne-ar zdrobi. Dar să trăieşti înseamnă să fii orb la propriile-ţi dimensiuni...

Izvorul faptelor noastre rezidă într-o pornire inconştientă de a ne considera centrul, raţiunea şi rezultatul ultim al timpului.

Dar n-am putea rezista nici o clipă fără să ne amăgim : în fiecare din noi este grăuntele de nebunie care ne face să propăşim în vidul nostru.

Daţi vieţii un scop precis : îşi pierde pe loc orice atracţie. Prin inexactitatea finalităţilor e superioară morţii ; un grăunte de precizie ar coborî-o la trivialitatea mormintelor. Căci o ştiinţă pozitivă a sensului vieţii ar pustii pămîntul într-o singură zi.

Rămîn totuşi aparenţele : de ce nu le-am înălţa pînă la nivelul unui stil ? Omul ajunge să găsească mai mult farmec în expresie decît în sufletul care o poartă, în graţie, decît în intuiţie ; emoţia însăşi devine şlefuită.