Magda Isanos

OAMENII MĂ UIMESC

Oamenii mă uimesc şi-acum.
Aş vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor şi-n drum
larg să-mi alătur paşii de paşii lor grei.

Fiecare zare să nu aibă-n spatele ei înc-o zare,
fiecare cuvânt să nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noapte, s-ascult.
O viaţă aş vrea, o viaţă oarecare,
atât de strâmtă,-ncât să pot dormi
şi uita vocile nepământene ;
cerul molatec, destrămat în gene,
să nu mai poată visuri zămisli.

Uneori îmi spun : am să mor
atât de singuratecă-n mijlocul lor ;
limba simplă-a bucuriilor n-am învăţat ;
am să mor ca o pasăre care prea mult a zburat,
dar n-a făcut cuib nicăieri.
În loc să trăiesc, am căntat melancolicul ieri ;
şi semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni ?
mă-ntrebau pururi privirile omeneşti.
Din pământ ca noi toşi porneşti,
dar este-n inima ta o pace şi o-ntunecime
din care cresc nişte vorbe ciudate. " Mulţime,
nu mă goni, ca voi sunt, ca voi sunt şi eu ! "
Dar ei mă lăsau deoparte mereu,
şi cuvântul " poet "răsuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sărutat, n-au surâs.


LA GENTE MI STUPISCE

La gente mi stupisce ancora.
Vorrei conoscere, come loro ,
tutte le cose a nome e nel sentiero
largamente avvicinerei i miei passi ai loro pesanti passi.

Vorrei che ogni orizzonte non abbia indietro un altro orizzonte,
ogni parola non abbia una campana in piu,
a quale , soltanto io, quando fa notte, ascolti.
Una vita vorrei, una vita qualsiasi,
cosi stretta da poter dormire
e dimenticare le voci non terrestri ;
il soffice cielo, sfilacciato tra le ciglia,
non possa piu generar dei sogni.

A volte mi dico : moriro
cosi sola tra di loro ;
la lingua semplice della gioia non ho imparata ;
moriro come un uccello che ha volato troppo,
ma non ha fatto nido in nessun posto.
Invece di vivere ho cantato il melancolico ieri ;
ed i segni che ho ricevuti non sono state da parte della gente,
ma da parte dei fiori. Tu a chi rassomigli ?
mi chedevano sempre gli sguardi umani.
Dalla terra come noi tutti sei natta,
ma hai nel cuore qualcosa di pace e di buio
da quali crescono strane parole. " Gente,
non mi scacciare, come te sono, come te sono anche io ! "
Ma loro mi lasciavano sempre in disparte,
e la parola " poeta " suonava in derisione,
sulle loro labbra, che non sanno del bacio, del sorriso.


THE PEOPLE ASTONISH ME

The people astonish me yet.
I wish to know like them
all the things on their name and on the road
to join my steps to their heavy steps.

I wish the horizon wouldn't have behind another horizon,
every word wouldn't have another bell,
to whom , only me, at night, listen.
I wish a life, a common life,
so narrow that I can sleep
and forget the unearthly voices;
the soft sky, teased in my eyelashes,
could create no more dreams.

Sometimes I tell myself : I'll die
so lonely among them ;
the simple language of the joy I haven't learn ;
I'll die like a bird that flow too much,
but she didn't make a nest anywhere.
Instead of living I have sung the melancholic yesterday; ;
and the signs that I have received weren't from people,
they were from the flowers. Whom are you resembling to ?
the human eyes always asked me.
From the earth, like all of us, you come
but it is in your heart a peace and a dark
from whom strange words are growing." People,
don't send me away, I am like you ! "
But they always let me aside,
and the word " poet " seemd ridiculous
on their lips, which didn't know what the kiss is.