Vasile Voiculescu

ORBUL

Tîrziu, după ce s-a tămăduit,
Orbul a întîlnit iar pe Isus ;
Şi aprig, îndurerat şi învrăjbit,
L-a oprit şi l-a dojenit.
Domnul asculta trist şi supus :
" Hei, atunci cînd mi-ai dat iar vederea,
De ce nu ţi-ai arătat toată puterea ?
De ce ai scuipat jos în gunoi
Şi mi-ai mînjit pleoapele cu noroi ?
Căci ce folos să văd şi apoi,
Aşa cum văzusem şi mai înainte,
Cu-aceiaşi ochi, la fel cu cei de cîine ori de broscoi,
Aceeaşi durere, aceleaşi morminte
Şi-acelaşi joc de umbre şi de strigoi ?
În loc să-l fi tăvălit în tină,
De ce n-ai muiat degetul tău în lumină,
Şi cu el să mă fi atins pe pleoape ?
Era de-ajuns o singură rază
Din lumina cea adevărată să cază,
Şi ochii mei de carne ca nişte muguri să crape,
Să-mi înflorească ochii cei veşnici pe care
Mi-i făgăduise cuvîntul tău cel mare.
Atunci aş fi zis şi eu că ai săvîrşit minune,
În loc să blestem pururi şi să sînger,
Să fi privit lumea cu ochi de înger
Şi toate să le văd dumnezeieşti de bune.
Era mai bine în vechea întunecime :
Era întuneric, dar era şi adîncime.
Orbirea aţîţase o lucoare în mine
Şi dibuiam în genunile lăuntrice, pline
De presimţiri şi vedenii luminoase,
Cum presimţi florile după miroase.
De cum mi-ai deschis iar ochii de tină,
Văd lucruri, dar nu zăresc lumină.
Ce folos că mi-ai redat privirea,
Eu n-aşteptam vederea, ci mîntuirea ".