Ion Caraion

TRISTIA

Vin prea tîrziu bucuriile calde
ca, de pe mări, naufragiaţii uitaţi...
Prietene, scrisorile noastre
se vor naşte a doua oară în alţi oameni,
în alte anotimpuri, otrăvuri
otrăvuri în alte solstiţii -
la zenit şi-n nadir
ca fuga apelor după uscat,
ca permanenta vocaţie de dragoste
( la zenit şi-n nadir )
a frumuseţţi morţii-n destrămare,
a pietrelor albind sub ochiul oceanului
la fel nereflectînd niciodată
- sub albatroşii care dezmint pe Odiseu
- sub corăbiile înecînd litoralul degradat
- sub izvoarele pierite-n desfrîul pădurii.
Odihnitor, pretutindeni -
închide-te, inimă, cum
sufletul morţilor se-neacă de somn.

Femeile oraşului tînăr
s-au îmătat, au cîntat dezvelite
despre dragostea unui ţărm ridicat
apele spun
spun păsările migratoare :
" am murit...am murit..."

Navigatorii duşi la oracol
gleznele duse la umăr
aerul curgea cu rodul rărit
din nisip înspre fluviu
din zenit la nadir
şi-şi aruncau văzduhurile fruntea
despletită pe fluviu : " am murit...am murit..."

Pretutindeni -
cînd vei simşi că, din toate, numai cărţile
ţi-au mai rămas credincioase ;
că, de lîngă potecile înduioşării picate,
la margini de sunet picate,
tu - pentru totdeauna - n-ai să mai baţi
din nici o singurătate la geamuri,
să te gîndeşti la frunzişurile roşii
aţîţate, ca şerpii, prin tine să ardă ;
să te gîndeşti la iepurii putreziţi în artere...
Închide-te, inimă-n tine
fără turn, fără semne,
şi tu, brad, creşti în ochiul
ameţit de inferne !

Tărîm nelumesc, - pe cer arde
cu marele întuneric arde iubitul din turn.
Călătorii nu înţeleg, călătorii nu ştiu,
dimineţile au trîntit uşile,
luna se sparge de dig.
- Întoarce-te, iubitule, întoarce-te,
la bal e tîrziu.

Pretutindeni, neliniştit,
ieşi, sînge-n oblînc.

...........................................................
...........................................................

Dar inima, ghem de oracole,
răsucită -
s-a-nchis mai adînc.



TRISTIA

Arrivano troppo tardi le gioie calde
come, dai mari, i naufragati scordati...
Amico, i nostri scritti
nascerano una seconda volta in altri esseri
in altre stagioni, veleni
veleni in altri solstizi -
al zenit e al nadir
come il correre dell'acqua dopo la terra
come la permanente vocazione d'amore
( al zenit e al nadir )
della bellezza della morte in sfacelo
delle pietre biancheggiando sotto l'occhio dell'oceano
ugualmente non riflettendo mai
- sotto gli albatri negando Odisseo
- sotto le navi anneggando il litorale danneggiato
- sotto i fonti spariti nella lussuria della foresta.
Riposante, ovunque -
chiuditi, cuore, come
l'anima dei morti s'annega per il sonno.

Le donne della giovane citta
si sono ubriacate, hanno cantato nude
del amore di una sponda alta
le acque dicono
diconogli uccelli migratori :
" siamo morte...siamo morte..."

I navigatori portati all'oracolo
le caviglie messe sulle spalla
l'aria scorreva con il frutto raro
dalla sabbia verso il fiume
da zenit al nadir
e il cielo gettava la sua fronte
sciolta sul fiume : " sono morto...sono morto..."

Ovunque -
quando sentirai, che da tutte le cose, soltanto i libri
ti sono rimasti fedeli ;
che, dai sentieri della tenerezza caduti
ai margini del suono caduti,
tu - per sempre - non busserai piu
da nessuna solitudine alle finestre,
pensa al fogliame rosso
attizzato, come i serpenti, dentro di te bruciando,
pensa ai conigli marciti nelle tue arterie...
Chiuditi, cuore, dentro di te
nessuna torre, nessun segno,
e tu, abete, cresci nell'occhio
sbalordito per gli inferni !

Ultraterreno regno - sul cielo arde
con grande buio arde l'amante dal torre.
I viaggiatori non comprendono, i viaggiatori non sanno,
le mattine hanno sbattute le porte,
la luna si rompe contro l'argine.
- Torna, amore, torna
al ballo fa tardi.

Ovunque - irrequieto
vieni fuori sangue.

....................................................
....................................................

Ma il cuore, gomitolo di oracoli,
contorto -
si e chiusa piu al profondo.



TRISTIA

The warm joys came too late
as ,from the seas, the forgotten shipwrecked...
Friend, our writings
will be born a second time in other people,
in other peoples, poisons
poisons in other solstices -
at zenith and at nadir
like the running of the water after earth,
like the permanent vocation of love
( at zenith and at nadir )
of the beauty of the death teasing,
of the stones getting white under the eye of the ocean
never reflecting the same
- under the albatrosses denying Odysseus
- under the ships drowning the damaged shore
- under the spring disappearing in the luxury of the forest
Restful, everywhere -
close up, heart, like
the souls of the dead drowned with sleep.

The women of the young city
got drunk, sang naked
about the love of a high shore
the water says
say the migratory birds :
" we died...we died..."

The sailors brought to the oracle
the ankles put on the shoulders
the air flowed with its fruit thinning
from the sand to the river
from zenith to nadir
and the heaven threw its forehead
dishevelled on the river : " I died...I died..."

Everywhere -
when you'll feel that, among all, only the books
have remained faithful to you ;
that, from the pathes of the fallen tenderness
fallen at the edge of the sound,
you - forever - won't knock anymore
from no solitude at the windows,
think about the red foliage
stirred, like snakes, to burn within you,
think about the rabbits rotting in your arteries...
Close up, heart, inside yourself
no tower, no signs,
and you, firtree, grow in the eye
dazed by the infernos !

Unearthly realm- on the sky burns
with great darkness the lover from the tower.
The travellers don't understand, the travellers don't know,
the mornings have banged the doors,
the moon is breaking against the dam.
- Come back, lover, come back,
it's late for the ball.

Everywhere, anxious
come out, blood.

....................................................
....................................................

But the heart, ball of oracles,
twisted -
closed itself deeper.