Magda Isanos

PLOAIA

Ploi verzi, de vară, sufletu-mi vrăjiră,
şi-n melodia caldă, rămuroasă,
eu auzeam pămîntul cum respiră,
iarba cum creşte, noaptea cum se lasă.

Nu era nimic trist, dar solemn,
sufletul lumii închis în lemn,
în flori palide, în hribi şi scaieţi
revărsa bucuria tainicei vieţi.

Cerul pierdut în ceţuri îl uitam.
Nu mai eram nici eu decît ram,
decît rădăcină avidă şi pace
de ierburi vîscoase, opace...

Însă irizata, subtila apă voioasă
avea licurici, clopoţei în plete ;
jumătate din fiinţa ei luminoasa,
lăsînd să cadă văluri încete,

apărea-n pajişte sau lîngă bălţi,
o zînă pe care-o văzusem şi-n alte dăţi.
Numai picături de apă, văpăi
de fosfor era frumuseţea-i dintăi.

Sunt ploaia, spunea, sunt ploaia de vară,
voi face să-nverzească pietrele şi să răsară
ochii morţilor în cîmpia cu flori...
Tu m-ai visat, poete, de-atîtea ori.

Cînd vei muri, ai să-mi cunoşti puterea,
dizolvantă, murmurătoare.
Oxigen şi...H2 - mi se pare,
chicotea lîngă mine tăcerea.

Şi-ndată vraja căzu, vraja cea mare,
din care cresc poeme, fiinţi ireale ;
spaţiile fură din nou uscate, goale,
din apus pînă-n soare-răsare.



LA PIOGGIA

La pioggia verde, d'estate, la mia anima incanto,
e nella melodia calda, ramosa,
io sentivo la terra respirare,
l'erba crescere, la notte scendere.

Non c'era niente di triste, ma solenne,
l'anima del mondo chiusa nel legno,
nei fiori pallidi, nei funghi e nei cardi,
riversava la gioia della vita segreta.

Il cielo perso tra le nebbie dimenticavo,
anche io non ero che un ramo,
solo radice avida e pace
di erba vischiosa, opaca...

Ma iridiscente, la sottile acqua allegra
aveva lucciole, campanelli nei capelli ;
meta del suo essere luminoso
lasciando cadere lenti veli,

appariva nel prato o vicino agli stagni,
una fata che avevo ormai vista.
Solo gocce di pioggia, fiamme
di fosforo era la sua antica bellezza.

Io sono la pioggia, diceva, la pioggia d'estate,
faro inverdire i sassi e spuntare
gli occhi dei morti nei prati...
Tu m'hai sognata, poeta, tante volte.

Quando morirai, conoscerai il mio potere,
sciogliente, mormorando.
Ossigeno e H2...mi pare,
ridacchiava accanto a me il silenzio.

E all'improvisso fini l'incanto, il grande incanto
dal quale crescono poemi, esseri irreali ;
gli spazi diventarono nuovamente secchi e vuoti,
dal tramonto fino al spuntar del sole.


THE RAIN

Green summer rains my soul have spelt
and in the worm branchy melody,
I heard the earth breathing,
the grass growing, the night falling.

There was nothing sad, but solemn,
the soul of the world shut in the wood,
in the pale flowers, in the mushrooms and thistles,
sheds the joy of the secret life.

The sky lost in the mist, I forgot,
I was but a branch myself,
only a greedy root and the peace
of the viscous herbs, opaque...

But iridescent, the subtle cheerful water
had fireflies and bells in its hair,
half of its bright being,
leting fall slow veils,

shaws itself on the meadow or near the ponds,
a fairy whom I had seen before.
Only drops of rain,phosphorescent
flames was her ancient beauty.

I am the rain, she said, the summer rain,
I shall green the rocks and rise
the eyes of the dead in the fields...
You has dreamt me, poet, meny times.

When you'll die, you'll know my power,
dissolving, mormouring.
Oxygen and...H2 - I presume,
giggled near me the silence.

Suddenly the spell fell, the great spell,
from which grow poems, unreal beings ;
the spaces became again dry, empty,
from sunset to the sunrise.