Ion Caraion

DUMNEZEU

MERGÎND PE STRĂZI, privirea cumpărase
din fiecare lucru cîte-o parte :
umbrare verzi, brăţări şi chiparoase
ca lacrima iubitelor din carte ;

vitrine mari, acoperind cu-atlazuri
mucegăiala sufletelor slute,
şi fărădelegi, şi intrigi, şi pervazuri
în care-au stat idile nencepute.

Copil venit din măguri şi viroage,
coroanele copacilor oceanici
îngenunchiau sub ape, să se roage,
cu anterie gemene, de panici.

Am fost în temple,-n temniţi şi-n spitale,
m-au ăntîlnit singurătăţi şi crime.
Inscripţii rare din lumi paradoxale
pătau viori...Şi-am fost în ţintirime.

Se tînguiau pe oasele răzleţe
lumini de ceară, popi şi haimanale.
Cu-nmlădieri de caste dimineţe,-
burice albe şi bacante goale.

Marchizele, verandele, costumul
de pantomimă-al feţelor confuze,
prin care-n zori se furişau ca fumul
madone reci, cu zîmbetul pe buze,

m-aplaudau...Superbul Gură-Casacă
plecat să facă lumea mai frumoasă,
cu cîteva iluzii într-o bască,
sub care-ncep păianjenii să coasă...

Prin smoalele asfaltului, cărunte,
vuia oraşul, - lacomă comoară -
îmi luau speranţa roua de pe frunte
şi te-am pierdut atunci întîia oară.

Pe urmă, rînd pe rînd...Din depărtarea
atîtor codrii tineri de hazarde,
ca doi străini pe care întîmplarea
i-a hărăzit aceleiaşi mansarde,

ne întîlneam pe scări, treceam pe-alături
şi, obosit de gîndurile mele,
nu ţi-am mai spus de nori sau ce omături
mi-aştern pe gînduri cîrduri de boccele.

Era o zi cu soare...Vălmăşaguri
de oameni îmbulziţi priveau în aer.
Mi s-a părut că-n loc de ei văd steaguri,
înlăstărind ca firele din caier.

Iar miezul ghicitorilor rotunde
lua-nfăţişări de-oracol sau de goarne.
Şi nişte mingi veneau de nu ştiu unde,
şi nişte flăcări luau oraşu-n coarne.

Te-am căutat atunci sub gluga verii,-
mi-era atît de dor de revedere !
Nu mai stăteai acolo de puzderii
de ani...Regretul moţăia-n cuiere.

Şi-am înţeles că n-or să ne mai pară
în nici un fel albastrele-altitudini,
TTu - izolat în tine ca o ţară,
eu - ros de timp ţi de incertitudini.

Singurătatea s-a-mpărţit în două.
M-am izgonit pe rînd din fiecare,
să nu mă ştie nici rugina nouă,
nici forfota bătrînelor pojare.

Ne despărţeam...O ! cine mai întreabă
de cei ce nu-s ? de cei ce-au fost pe vremuri ?
Mulţimea vinde îngeri la tarabă
şi arlechinii mor in Bethleemuri.

Azi încărcat de clopote şi racle
ca o istorie domnească de zavistii,
încerc zadarnic strîmbele şperacle
în care mi-am rupt florile batistei.

Ori bat în van...Auzul tău mă lasă,
drumeţii-s recimansardele deşarte -
o ! cel puţin de-ar fi rămas frumoasă
prăpastia de dor ce ne desparte...

Încovoiat în el ca un ciorchine
pe ţîţele-ncălzitei nicovale,
prin basca ruptă plînge lîngă mine
superbul Gură-Cască în sandale.

Mireasmă vie-n ţeapa vremii boantă,
acoperă-mi-l lacrimă de Parce
şi-nchide-n mine, Doamne, ca-ntr-o plantă,
căinţa ta de-a nu te mai întoarce...