Elena Farago

REMINISCENŢĂ

În serile de toamnă,
Cînd îngerii întind
Pe-nchişii ochi ai zilei bolnave
Vălul serii,
Ne pomenim adesea
Gîndind,
Plîngînd,
Iubind,
Cu-o dragoste smerită
Şi-adîncă
Şi tîrzie,
Pe bunii duşi
Pe duşii ce n-au să mai revie
Şi i-am lăsat să plece,
De tot
Fără să ştie
De-a fost cîndva o clipă
În care le-am pătruns
În tainiţa comorii
Ce ne-o jertfea pe-ascuns
Iubirea lor adîncă
Şi tristă
Şi sfioasă...

...În serile de toamnă,
Cînd liniştea din casă
I-atît de priitoare neliniştii din gînd,
Ne pomenim adesea
Că-ngenuchem, plîngînd
Cu-o remuşcare-adîncă
Şi tristă
Şi tîrzie
Pe bunii duşi,
Pe duşii ce n-au să mai revie
Şi i-am lăsat să plece
De tot,
Fără să ştie,
Măcar că-n taina unei
Tîrzii
Şi vane seri
Îşi vor afla răsplata
Durutelor tăceri...
Că va veni-ntr-o toamnă
O vară tristă-n care,
Pioasă şi tîrzie
Şi vană remuşcare,
Îi vom iubi şi-om plînge
În prada unui dor
Mai trist
Şi mai zadarnic
Decît a fost al lor...


REMINISCENZA

Nelle sere d'autunno
Quando gli angeli stendono
Sui chiusi occhi del malato giorno
Il velo della notte,
Ci capita spesso
Di pensare,
Di piangere,
Di amare
Con un amore umile
E profondo
E tardo,
I cari andati,
Gli andati che non ritornerano mai
E li abbiamo lasciato partire
Per sempre,
Senza che loro sapessero
Se ci fosse stato un attimo
Quando abbiamo penetrato
Il loro segreto tesoro
Che sacrificavano di nascosto,
Il loro amore profondo
E triste
E timido...

...Nelle sere d'autunno,
Quando il silenzio nella casa
Favorisce l'ansia del pensiero,
Ci capita spesso
Di inginocchiar, piangendo
Con un rimorso profondo
E triste
E tardo,
I cari andati,
Gli andati che non ritornerano mai
E li abbiamo lasciati andare
Per sempre
Senza che loro sapessero
Almeno che nel segreto
Di una tarda
E vana sera
Trovassero il compenso
Dei loro silenzi dolorosi...
Che verra nell'autunno
Un triste estate in cui,
Pio e tardo
E vano rimorso,
Li ameremo e piangeremo
Avvolti in una nostalgia
Piu triste
E piu vana
Della loro nostalgia.


REMINISCENCE

In the autumn evenings
When the angels spread
On the closed eyes of the ill day
The veil of the night
We often find ourselves
Thinking,
Weeping,
Loving
With a humble love
And deep
And late,
The dear passed away,
The passed away who never come back
And we let them go
For good,
Without knowing
If there was a moment
When we penetrated
The secret treasure
They sacrified,
Their deep love
And sad
And shy...

...In the autumn evenings,
When the silence in the house
It's so favorable for the anxiety,
We often find ourselves
Kneeling and weeping
With a deep remorse
And sad
And late,
On the dear passed away,
The passed away who never come back
And we let them go
For good,
Without knowing
At least that in the secret
Of a late
And vain evening
They would find the reward
For their painful silences...
That it will come in autumn
A sad summer when,
Pious and late
And vain remorse,
We shall remember them and weep
In prey of a nostalgy
Sadder
And vainer
Then was theirs.