Nichita Stănescu

O CĂLĂRIRE ÎN ZORI

Lui Eminescu tînăr

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Cîmpul tăindu-l pe două potcoave
calul meu meu saltă din lut, fumegînd.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave !
Soarele a izbucnit peste lume strigînd.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faşa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vînt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele cîmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfîrşitele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvîrl, pe-amîndouă,
să-l întîmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave !

Soarele saltă din lucruri, strigînd
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întîmpină, ave !
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vînt.


UNA CAVALCATA ALL'ALBA

A Eminescu giovane

Il silenzio colpisce i gambi, s'incrocia,
si fa lontananza, si fa sabbia.
Ho girato verso il sole il mio unico viso,
le mie spalle nel correre strappano il fogliame.
Tagliando il campo su due ferri
il mio cavallo balza dalla terra, fumando.
Ave, mi volto verso di te, io. Ave !
Il sole e scoppiato sopra il mondo gridando.

Tamburi di pietra battono, il sole aumenta,
il cielo con acquille di fronte ad esso
crolla in gradini d'aria, brilla.
Il silenzio si fa vento azzurro,
la sprona dell'ombra ingrandisce
nelle coste del campo.

Il sole rompe l'orizzonte in due.
Il cielo sgretola i finiti carceri.
Lancie azzurre, senza ritorno,
getto i miei sguardi, tutt'e due ,
ad incontrarlo felici e gravi.
Il mio cavallo balza su due ferri.
Ave, marea delle luci, ave !

Il sole balza dalle cose, gridando,
scuote i bordi sordi e gravi.
La mia anima lo saluta, ave !
La mia chioma bionda brucia nel vento.


A RIDING AT DAWN

The silence hits the stumps, crosses,
becomes distance, becomes sand.
I turned towards the sun my unique face,
my shoulders in the running pull up the leafage.
Cutting the field, on two horseshoes,
my horse bounces from ground, smoking.
Ave, I turn toward you, me. Ave !
The sun bursted over the world shouting.

Drums of stone are beating, the sun is growing,
the sky with eagles in front of him
brekes down in steps of air, brighting.
The silence becomes blue wind,
the spur of the shadow grows
in the flanks of the field.

The sun breaks the horizon in two.
The sky breaks down its finished prisons.
Blue spears, without returning,
I throw my eyes, both,
happy and solemn to meet him.
My horse bounces on two horseshoes.
Ave, tides of lights, ave !

The sun bounces from the things, shouting,
moves the deaf and solemn edges.
My soul greets him, ave !
My horse bounces on two horseshoes.
My blond mane are burning in the wind.