Monday, March 21, 2011
Ion Vinea
QUI ITER FECIT
S-a oprit în stele ora înfrîngerii,
peste lumea dintre patru ceruri a sunat.
Numai mie în tăcerea mea zidită mi-a sunat,
singur i-am auzit zvonul de bronz prin codrii somnului.
Sunt călătorul răpus de un drum
prin timpul parcurs pe aceleaşi lespezi din cetate.
Ce depărtări am străbătut pe loc
în mirajul cuprins al eternei sirene
pe cînd eroii cei de toate zilele
şi-au scris în fapt mărunta epopee.
Sunt călătorul vechiului divan
pe care s-au rostogolit furtunile de suspine,
pe vechiul divan, de zei înlănţuit,
zac printre sterpe flori de praf
arse de roua sălcie a iubirilor.
Unde mă aflu în povestea mea,
ce mai aştept în stingerile revărsate
cu legănări siderale prin liniştitele falduri ?
Un înger intră fără să mai bată,
un înger, şi-mi aduce sentinţa.
Mi-a lăsat pe divan un fulg de lumină.
Nimic nu mai am de spus şi semnez.
QUI ITER FECIT
The hour of defeat has stopped in the stars,
over the world among the four heavens it sounded.
Only to me, in my built silence, it sounded,
alone I heard its sound of bronze in the forests of the sleep.
I am the traveller slain by a road
through the time run on the same slabs in the city.
What distances have I walked on place
in the comprised mirage of the eternal siren
while the heroes of everyday
wrote in facts their little epics.
I am the traveller of the old sofa
on which the storms of sighs rolled,
on the old sofa, chained by gods,
I am lying among the barren flowers of dust
burnt by the branckish dew of loves.
Where am I in my story,
what am I waiting in the poured extinguishing
with sidereal swings among the quiet folds ?
An angel comes in without knocking,
an angel, and brings me the sentence.
He left me a feather of light on the sofa.
I have nothing to say and I sign.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment